Exemplele sunt numeroase și deprimant de contemplat. De exemplu, este Linus Pauling, un chimist foarte respectat și laureat al Premiului Nobel, care în ultimii săi ani s-a convins că dozele mari de vitamina C ar putea vindeca cancerul. Într-adevăr, convingerea lui Pauling că vitamina C în doze mari ar putea vindeca răceala și cancerul a alimentat dezvoltarea unei forme cu totul noi de șarlamăni cunoscută sub numele de „medicină ortomoleculară”, a cărei filozofie întreagă pare să se bazeze pe conceptul că, dacă unele vitamine sunt bune, mai mult. trebuie sa fie mai bun. În esență, „medicina ortomoleculară” este o parodie a științei nutriționale; într-adevăr, susținătorii săi își asumă meritul pentru modul în care unele tulpini de „medicină complementară și alternativă” (CAM) susțin atât de frecvent ingestia de cantități uriașe de „suplimente” alimentare. Aș putea chiar să merg mai departe și să spun că medicina ortomoleculară este în mod clar o parte majoră a „intelectualului” (și folosesc acest termen în mod liber) care stau la baza diferitelor tratamente biomedicale pentru autism pe care le susțin Jenny McCarthy și Generation Rescue.
Există și alte exemple, toate la fel de deprimante de contemplat. De exemplu, să luăm în considerare Peter Duesberg, un virolog strălucit despre care în anii 1980 se credea că este pe drumul pentru un premiu Nobel; adică până când s-a fixat pe ideea că HIV nu provoacă SIDA. Adevărat, în ultima perioadă a încercat să-și revină reputația științifică cu ipoteza sa interesantă și posibil chiar promițătoare a aneuploidiei cromozomiale a cancerului, dar, din păcate, adevărat, a făcut-o comportându-se ca o manivela. Mai exact, el vede ipoteza sa ca fiind Singura Adevărata Cauză a Cancerului și disprețuiește gândirea convențională ca fiind atât de foarte, foarte greșită în toți acești ani (fiind, desigur, atât de foarte, foarte strălucitor încât a văzut ceea ce nimeni altcineva nu putea vedea ). Apoi sunt oameni precum Dr. Lorraine Day, care a fost un chirurg ortoped academic respectat în anii 1980. La sfârșitul anilor 1980, ea a început să cocheteze cu pseudoștiința SIDA printr-o campanie de sperietură despre prinderea SIDA din sângele aerosol. Bineînțeles, având în vedere misterul și teama față de HIV în primii ani ai epidemiei, o astfel de frică, deși exagerată, nu a fost atât de îndepărtată de mainstream încât să fie demnă de apelativul. Cu toate acestea, după ce a fost diagnosticat cu cancer de sân, din păcate, dr. Day a degenerat rapid într-un furnizor de pseudoștiințe de rang, precum și într-un teoretician al conspirației din Noua Ordine Mondială, un loan religios și un negător al Holocaustului. Și să nu-l uităm pe Mark Geier, care, deși nu era un om de știință distins, a făcut, înainte de convertirea sa la antivaccinationism, se pare că a făcut o adevărată bursă la NIH și părea să fie pe drumul către o carieră respectabilă, poate chiar impresionantă, ca medic universitar. . Acum face „cercetare” în subsolul lui, injectând copiilor cu autism un puternic medicament anti-hormon sexual și abuzând de epidemiologie. Există nenumărate alte exemple.Cu aproximativ un an în urmă, am văzut o discuție bună a unui blogger de la „nym of ERV” care discuta despre modul în care oamenii de știință pot deveni năuci și am vrut să mă extind de mult timp. Din moment ce nu pare să se întâmple nimic în acest weekend care să mă fi inspirat să postez, iar Steve Novella a discutat deja despre articolele recente din AP despre CAM și despre cum, după o investiție de peste 2,5 miliarde de dolari, Centrul Național pentru Medicină Complementară și Alternativă nu a reușit să valideze nici măcar o singură modalitate CAM și, mai rău, modul în care toate studiile negative ale CAM care ies din NCCAM nu au reușit să ducă la abandonarea modalității CAM. În orice caz, pe cât de mulțumit sunt să văd că mass-media de masă ia în seamă și încep să spună aceleași lucruri pe care le-am spus pe acest blog încă de la începuturile sale, de exemplu, discuția mea despre risipa banilor contribuabililor pe studii de homeopatie, printre alte magie. Și, bineînțeles, Tim Kreider a scris o renunțare excelentă a convingerii aparente a lui Sharon Begley că presiunile publicate și insistența asupra științei fundamentale păstrează vindecarea bebelușilor bolnavi, celălalt subiect care mi-a atras capul.
Deoarece interesul ei este cercetarea HIV, ERV a fost deosebit de interesat de modul în care un bărbat genial ca Peter Duesberg ar fi putut cădea atât de departe în pseudoștiință. Cu toate acestea, pentru că ea este un om de știință de bază, părerea ei lipsește puțin atunci când vine vorba de motivul pentru care medicii devin șarlatani. În consecință, m-am gândit să extind puțin acest subiect și să aduc o perspectivă medicală întrebării. Pentru că sunt atât chirurg, cât și om de știință, mă aflu în mod obișnuit pe ambele lumi (uneori nu sunt luat în serios în nici una). Nu sunt sigur că acest lucru îmi oferă o perspectivă specială, dar îmi oferă o perspectivă diferită de ERV.
În primul rând, ERV arată o mare perspectivă subliniind că oamenii de știință greșesc tot timpul. Într-adevăr, știința poate fi aproape definită ca un sistem sau o metodă de autocorecție care ne aduce mai aproape de înțelegerea modului în care funcționează natura. Prin urmare, o parte absolut esențială a științei este că noi, oamenii de știință, trebuie să ne testăm ipotezele și să încercăm să le falsificăm. Când încercăm să facem acest lucru, găsim, în general, unul dintre cele trei rezultate:
Ipoteza nu este falsificată.Ipoteza este falsificată.Rezultatele nu sunt suficient de clare pentru a falsifica sau susține ipoteza.
Atunci când o ipoteză nu este falsificată, în general, oamenii de știință vor încerca fie să găsească noi modalități de a o falsifica până când sunt mulțumiți că poate rezista tuturor provocărilor rezonabile. Alternativ, ei vor construi pe el și îl vor rafina pe baza experimentelor lor, după care încearcă să falsifice noile iterații ale ipotezei până când vor reuși. Dacă ipoteza inițială este falsificată, oamenii de știință, în general, vor trece la o nouă ipoteză. Adevărat, s-ar putea să nu facă atât de repede sau ușor; la urma urmei, oamenii de știință sunt și ei oameni și la fel de predispuși să devină atașați emoțional de ideile lor de companie și de ipotezele preferate, dar merg mai departe, în general, o fac – în cele din urmă. Desigur, în cazul medicinei este nevoie uneori de apariția unei noi generații de medici și de pensionarea celor vechi înainte ca conceptele mai vechi de boală să dispară complet din practica medicală, dar să dispară în cele din urmă. (Căcetaia din mine nu poate rezista să subliniez o excepție de la această regulă: medicina alternativă, unde ideile preștiințifice care datează de sute, dacă nu de mii, de ani au fost reînviate într-o aparentă respectabilitate sub mantia „medicinei complementare și alternative” sau „medicina integrativă”, care „integrează” aceste noțiuni preștiințifice cu medicina științifică. Dar, așa cum fac atât de des, mă opresc.)
Desigur, rezultatul #3 este cel mai frecvent rezultat; răspunsul nu este de obicei clar imediat. Într-adevăr, această incertitudine poate persista ani, dacă nu decenii, înainte ca unele întrebări științifice să fie rezolvate. aceasta este ceea ce se poate întâmpla cu adevăratele controverse științifice (spre deosebire de controversele manufacturiere, cum ar fi dacă vaccinurile sau mercurul din vaccinuri pot provoca autism). Din nou, pentru că oamenii de știință sunt oameni, ei pot fi destul de rancoși, în rare ocazii chiar escaladând până la punctul în care oamenii de știință strigă „prostii!” unul la altul la seminarii si intalniri stiintifice. (Astfel de întâlniri pot fi de fapt un fel de distractive, cel puțin dacă nu sunteți la capătul de recepție. De fapt, uneori pot fi distractive, chiar dacă sunteți la capătul de recepție.) Cu timpul, totuși, dovezile se vor acumula, iar experimente rezultatele vor începe să indice un răspuns. Uneori, un rezultat dramatic, o lovitură de geniu, precum Teoria relativității a lui Einstein sau Teoria evoluției prin selecție naturală a lui Charles Darwin, va apărea, aparent ca un șurub din senin și va schimba totul. (Spun „aparent” pentru că nici măcar astfel de rezultate nu apar în vid; aproape întotdeauna există mai mulți oameni de știință care lucrează pe linii similare și oameni de știință precum Einstein sau Darwin sunt cei care fie publică primii, fie devin cumva persoana care i se acordă cel mai mult credit.) se întâmplă, totuși, odată ce o ipoteză este complet falsificată de mai multe linii de dovezi (sau, ca și în cazul legăturii autism/vaccin, numeroase studii nu reușesc să găsească sprijin pentru o legătură), oamenii de știință vor, într-adevăr, chiar dacă foarte reticente, admite că ipoteza a fost incorectă, formează un consens și apoi trece la testarea altor ipoteze. Sau, după cum a spus ERV:
Acum, iată unde ajungem la partea idioată – Să spunem că în sfârșit determinăm că MMTV nu provoacă niciun fel de cancer de sân la oameni. Toți oamenii de știință normali de pe partea „MMTV cauzează cancer” vor spune „Oh. Om. Ei bine, răul meu.’ și continuă să faci știință. Să recunoști că greșești în știință nu este mare lucru, deoarece oamenii de știință greșesc tot timpul!
Poate cea mai bună ilustrare a acestei atitudini în rândul oamenilor de știință a fost o poveste spusă de Richard Dawkins în The Root of All Evil? despre un om de știință în vârstă și stimat care ținuse de mulți ani la o anumită ipoteză. Într-o zi, un profesor vizitator din America a venit să țină o discuție și a prezentat dovezi care au respins concludent ipoteza preferată a acestui profesor. După ce s-a încheiat prelegerea, toți ochii erau ațintiți asupra stimabilului om de știință a cărui ipoteză preferată tocmai s-a dovedit a fi incorectă. Potrivit Dawkins, bătrânul profesor a urcat pe podium, a strâns mâna vorbitorului, i-a mulțumit din plin și a spus: „Am greșit în acești cincisprezece ani”. Ca răspuns, publicul a aplaudat cu zgomot. Indiferent dacă această poveste este apocrifă sau nu sau dacă a crescut odată cu repovestirea lui Dawkins de-a lungul timpului, este totuși idealul către care știința se străduiește. Oamenii de știință ar trebui să fie dispuși să renunțe chiar și la cele mai prețuite ipoteze ale lor, dacă asta este ceea ce cer dovezile și rezultatele experimentale. Desigur, dificultatea de a face acest lucru tinde să fie proporțională atât cu durata de timp în care ipoteza a fost prețuită, cât și cu intensitatea atașamentului. Acum, iată unde „om de știință” trece la „cook”:
Acolo unde cineva trece de la „om de știință” la „cook” este incapacitatea de a spune „am greșit” și de a merge mai departe. În anii 1980, Peter Duesberg ar fi putut avea dreptate! Nimeni nu știa ce provoacă această epidemie înfricoșătoare la nivel mondial. Da, s-ar putea să fi fost HIV-1, dar în SUA ar fi putut fi un efect secundar al unor droguri recreative, care iese la suprafață doar atunci când utilizarea a fost larg răspândită și suficient de intensă. Duesberg ar fi putut avea dreptate!
Dar, odată cu trecerea timpului, dovezile s-au adunat pe partea „HIV-1–>oameni SIDA și nimic nu a susținut „drogurile->oamenii SIDA. Dacă Duesberg ar fi un om de știință, ar putea spune „Ek. Am greșit. Bine cu voi toți.” și și-a continuat cariera.
Într-adevăr, presupunând că Duesberg a făcut acest lucru înainte de a fi ars prea multe poduri cu colegii săi criticând și insultând atât de dur pe cei pe care îi percepea ca parte a ceea ce el a numit în mod disprețuitor „ortodoxia”, probabil că ar fi fost într-adevăr „nici un rău, nu. greșit”, iar Duesberg și-ar fi reînviat cariera și ar fi rămas un om de știință fericit bine finanțat, care face cercetări importante, mai degrabă decât o manivelă titulară care lucrează într-un laborator prost din subsol cu un buget redus. La naiba, chiar și după ce Duesberg a ars multe dintre acele poduri, probabil că ar fi putut să le reconstruiască cu o știință foarte bună, dospit doar cu puțină diplomație îndreptată către cei pe care îi atacase anterior. Dar nu a făcut-o, pentru că, la fel ca toate manivelas, devenise atât de îndrăgostit de ipoteza lui, încât nu a putut să renunțe la ea chiar și după ce dovezile contradictorii au devenit copleșitoare. Devenise convins că are dreptate și că lumea oamenilor de știință HIV era (și continuă să fie) atât de greșită.
Un alt punct care merită subliniat este că a fi contrariant nu este în sine deosebit de impresionant, deoarece oamenii de știință greșesc atât de des. Există mult mai multe ipoteze care sunt falsificate decât ipoteze care rezistă controlului experimental și observațional. Într-adevăr, găsesc că oamenii de știință „contrari” care nu își vor susține îndoielile cu privire la consensul stabilit cu o știință bună (și uneori chiar cu argumente logice bune) sunt deosebit de enervanti, ca un copil de doi ani care spune „Nu! ” la tot. A fi „contrar” este productiv numai dacă omul de știință contrariant poate produce dovezi reale folosind metodologie experimentală și observațională solidă care sugerează că consensul este grav greșit. Acesta este unul dintre motivele pentru care creaționiștii „designului inteligent” (sau, așa cum am început să-i numesc din ce în ce mai mult, negatori ai evoluției) nu sunt luați în serios și nu ar trebui să fie luați în serios. Ei subliniază ceea ce ei văd drept „deficiențe” în teoria evoluționistă https://produsrecenzie.top/, unele valide, dar majoritatea bazate pe neînțelegeri grosolane despre ceea ce spune de fapt biologia evoluționistă, și nu fac cercetări. Într-adevăr, ei nici măcar nu încearcă să facă vreo cercetare care ar putea sugera alternative. Același lucru este valabil și pentru manivelele de toate tipurile, inclusiv manivelele „alt-med”, cei care negează HIV/SIDA și multe alte soiuri.
Deci, practic, ingredientele cheie ale unei manivelas științifice sunt o atracție excesivă pentru o idee sau ipoteză, până la punctul în care nu o va abandona în fața unor dovezi copleșitoare, cuplate cu aroganța necesară pentru a crede că are dreptate și restul comunitatea științifică nu este. Acest lucru este probabil adevărat, indiferent de ce fel de știință este abuzat. Cu toate acestea, când știința medicală este cea care duce la șarlamănii, există și alte probleme care intră în joc.
Primul lucru de care trebuie să țineți cont atunci când luați în considerare evoluția unei manivele medicale este că majoritatea medicilor nu sunt oameni de știință. Oricât de mult mă doare să recunosc asta, din păcate, este adevărat. Într-adevăr, am deplâns în repetate rânduri cât de puțină pregătire în metoda științifică primesc majoritatea studenților și rezidenților la medicină. Acest lucru îi face pe toți prea mulți medici foarte susceptibili la pseudoștiință, deoarece nu au o bună înțelegere a metodologiei științifice bune și am oferit exemple ample în acest blog, dintre care poate cel mai proeminent este Dr. Jay Gordon, care respinge știința și epidemiologia care nu au reușit să găsească o corelație detectabilă între mercurul din conservantul timerosal care se afla odinioară în vaccinuri sau vaccinuri în sine și autism în favoarea „experienței sale clinice personale”, până la punctul în care apare frecvent. la TV ca „sceptic la vaccinare” și scrie articole în care argumentează împotriva tragerii la răspundere legală a părinților anti-vaccin dacă copilul lor îl infectează pe altul. Cu alte cuvinte, el preferă anecdotele în detrimentul științei și, indiferent de câte ori am încercat să-l conving cât de ușor putem fi înșelați noi, ca oameni, să confundăm corelația cu cauzalitatea sau să credem că un tratament inutil funcționează, nu pare să accepte. că el poate fi înșelat la fel de ușor ca tine sau ca mine.
Într-adevăr, din perspectiva mea sine qua non a manivela este o anumită aroganță. Printre manivela medicală în special, această aroganță se manifestă prin eșecul de a recunoaște cât de ușor toți oamenii, inclusiv ei, pot confunda corelația cu cauzalitatea, se angajează în memoria selectivă, cum ar fi părtinirea de confirmare, și sunt păcăliți de anecdote, experiență personală și regresie. la mijloc. Pot să înțeleg cum se poate întâmpla asta.
